Pentru ca iubesc atat de mult aceste doua astre , am inceput o carte si m-am gandit sa o public aici, sper sa nu va suparati ( scuze daca nu am mai postat in ultimul timp dar am muncit mult la inceperea cartii.)
Luna
si Soarele
Capitolul
I: Desteptarea!
,,Nu pot deschide ochii. Deodata nu
stiu ce e cu mine. Ce se intampla? Cine sunt? Unde sunt? Ce caut? Nu pot spune
dar stiu ca pacea e in mine. E bezna. Liniste . Nu cred ca am mai simtit asta
inainte. E o stare linistitioare precum o zi de primavara in natura. Hmmmmm.
Dar ce e aia primavara , ce e aia natura? Pentru o secunda am stiu. Dar acum
totul s-a dus.
Acum o lumina nebuna ma orbeste. Pot
sa imi deschid ochii , dar lumina aceea puternica ma impiedica sa-i deschid.
Totul se schimba acum. Intrebarile se inmultesc si nu stiu sa raspund. Dar ce
sunt alea intrebari? Nu stiu. Nu stiu nimic. Totul e alb, in mintea mea. Ce e
mintea? N-as putea spune , doar gandesc , cred ca asa se numeste cand vocea
interioara naruieste toata linistea sufletului. Nu stiu nimic. Totul e gol ,
alb , un infinit de nimic. Dar acel nimic , doar pare sa fie acolo. Nu e ceea
ce cred . Stiu mult mai multe decat imi imaginez si decat cred ca stiu. Nu mai stiu ce inseamna a sti. Iar s-a dus.
Nu. De ce? Pot scapa ? Pot afla , unde sunt? Nu stiu ce vreau , ce gandesc , ce
inseamna totul. Ce e acela ochi? Ce e aceea minte?
....
Vad. Da , pot sa vad. Ce s-a
intamplat? Unde imi este pisica?” O teama groaznica se aprinde in mine. ,,Chiar
am murit?” ma gandesc incercand sa imi dau seama ce se intampla. Un sentiment
de panica ma cuprinde, dar apoi imi dau seama ca asta era ce imi doream. O
camera alba imi sare in fata. Asta e singurul lucru pe care il vad. ,,Cum s-a
intamplat asta?” iarasi panica incepe sa creasca. ,, Parintii mei... oare ce
spun ? cum se simt?” teama se declansa din ce in ce mai puternic. Imi pare rau
ca ii fac pe parintii mei sa sufere , dar totusi nu simt nimic. Sentimentele
sunt niste amintiri , doar ma prefac ca simt , pentru ca defapt nu simt nimic.
Ma asez , jos. Ma gandesc la tot ce s-a intamplat. Nu imi pot aduce aminte cum
am murit. Stiu cine eram , si acum si in alte vieti. Numele meu este Luna. Nu
imi pot aduce aminte de ce mi se spune asa , dar imi placea. Nici macar nu stiu
cine imi spunea asa, dar asta nu conteaza acum. Incerc sa imi aduc aminte cum
si cand am murit. Nu mai stiu cat timp a trecut decand nu am mai fost aici. A
trecut mult timp, da. Imi amintesc cum cautam o noua viata , cum ii priveam de
sus pe toti. Da. E ciudat , pentru ca ma plictisisem in ultimul meu corp , nu
mai eram spre calea mea , ma impiedica sa-mi indeplinesc destinul.
„El....” am soptit. Chipul acela imi
aparea in minte, am inchis ochii. Parca pot sa-l vad. Fata lui parca se
contureaza in bezna mintii mele. Iubirea mea. Hmm .... De ce el a trebuit sa
fie si in ultima mea viata? De ce el? Nu-l pot iubi. Nu cred ca el este ,
destinat mie. Dar totusi iar l-am intalnit , acelasi raspuns , aceleasi
caracteristici. Indoiala se cuibarea intr-un colt al mintii mele. Imaginea
corpului pe care il luase a disparut , acum e doar o ceata. Astep ca poarta sa
se deschida. Acum imi amintesc , tot ce sunt , tot ce vreau , tot ce am facut ,
si tot ce am trait. Chin. Lumea oamenilor e trista , mai ales ca intotdeauna
uitam tot ce am facut in vietile trecute. Dar stai....Poate ca de asta am
murit. Pentru ca imi adusesem aminte ce am fost , sau macar o parte din ce am
fost.
Luna si Soarele sunt creatii Universale. Mici in comparatii cu alte minunatii , dar aceste doua imi lumineaza inima si le sunt recunoscatoare , pentru ca fara Soare viata nu ar mai fi , iar fara Luna intunericul din mine m-ar distruge .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu